ZiarulRing

01-mart.2024

ULTIMA ORĂ

MONDEN

Mircea Diaconu: „În România CONTEAZĂ mai mult stelele de pe UMĂR decât stelele de cinema

Problema ridicată de condiţia precară în care ajung valorile artistice autohtone la vârsta a treia pare mai degrabă un zgomot de fond abia sesizabil.

Avatar

Publicat

pe

În cotidianul maculat de emisia sonoră stridentă a aspectelor socio-politice de „prime time”, problema ridicată de condiţia precară în care ajung valorile artistice autohtone la vârsta a treia pare mai degrabă un zgomot de fond abia sesizabil.

Şi cine sunt mai îndreptăţiţi să vorbească despre acest aspect decât aparţinători ai breslei, artişti care şi-au construit, de-a lungul timpului, cariere de succes. Unul dintre aceştia este şi fostul ministru al culturii, actorul Mircea Diaconu, cel căruia îi place să spună, cu un umor amar, că „banii care îţi ajung ca să mori sunt mult mai mulţi, iar banii care îţi ajung ca să trăieşti, mult mai puţini”.

Domnule Diaconu, care este părerea dvs. în ceea ce priveşte situaţia actorilor care, odată ajunşi la vârsta pensionării, nu se mai pot întreţine decent, veniturile lor fiind foarte mici?

Este o legătură directă între salarii şi pensie. La noi salariul este ridicol, pensia este şi mai ridicolă.

În acest caz ce credeţi că se poate face? Sunt, de pildă, oameni cu dare de mână care se pot oferi să-i ajute.

Nu, nu, asta este exclus, că nu cere nimeni pomană. Ori rezolvi sistemul, ori cu asta, basta! Chiar nu este cazul ca cineva să se ocupe de noi ca persoană, să spună: „Aoleo, am bani şi hai să le dau şi amărâţilor ăstora!” Cel puţin mie, din start, mi-e silă de aşa ceva, nu concep.

Advertisement

Sunt totuşi campanii de presă care sensibilizează opinia publică şi există oameni care se oferă să ajute.

Da, în cazurile în care este vorba de bolnavi, în cazurile disperate. Pensionarilor artişti nu le ajung banii sau nu au bani nici să trăiască, deci nu este vorba de boli sau de altceva. Este vorba de banii care îţi ajung ca să mori, care sunt mult mai mulţi, şi de banii care îţi ajung ca să trăieşti, mult mai puţini.

Se poate vorbi de o situaţie dramatică?

Nu ştiu cât de dramatică este. Sunt profesori celebri, care au făcut o treabă formidabilă în viaţa lor şi care se află în aceeaşi situaţie, şi artişti la fel, nu toţi, cei care au contat în profesie. Intelectualul român, în general, este privit ca atare de societate şi – am spus-o şi am să o mai spun de un milion de ori dacă este nevoie – o societate este normală şi are viitor atunci când îşi plăteşte sau îşi recunoaşte prin plată – pentru că este o formă de recunoaştere plata – materia cenuşie. Şi când spun asta nu mă refer la artişti. Artiştii sunt cazuri mai speciale, pentru că lumea i-a iubit, deci este o chestie mai sensibilizată la ei. Este vorba de inteligenţa unei naţii, care trebuie plătită şi recunoscută cât timp se află în viaţă.

Recunoaşterea post-mortem costă probabil mai puţin.

Câtă vreme în ţara noastră, ca pe vremea comuniştilor, materia cenuşie este dispreţuită şi sunt plătite gradele – căci gradele sunt plătite în furie şi în disperare şi când sunt tineri, şi când sunt bătrâni – atunci societatea este întoarsă cu capul în jos. Repet, cu capul în jos şi nu cu fundul în sus. Societatea izbuteşte prin conducătorii săi din toate timpurile, absolut sinucigaş, să aprecieze stelele. Stelele de pe umăr, vreau să spun, şi nu stelele de cinema. Deci în România contează mai mult stelele de pe umăr decât stelele de cinema. E simplu şi clar.

Sunt premise pentru schimbarea acestei stări de lucruri?

Advertisement

Nimic nu se poate face, după părerea mea, pentru că oricât vorbeşti, deciziile sunt la vârf şi cei de la vârf, în general, au senzaţia că doar cu stelele se poate guverna, ceea ce este o enormă greşeală. Din păcate asta este situaţia.

Pentru că faceţi parte din breasla artiştilor mi-aţi putea spune dacă ştiţi cazuri de artişti marginalizaţi, uitaţi, care pot fi readuşi în atenţia generală?

Nu, în atenţie şi atâta tot, pentru că soluţii concrete nu există, după părerea mea, deoarece ăsta este sistemul. Deocamdată nu poate fi altfel. Cei care nu mai lucrează – pentru că să vă fie foarte clar, câtă vreme eşti în viaţă şi munceşti, faptul că munceşti foarte mult adaugă ceva peste amărâtul de salariu şamd. Când nu mai munceşti, când nu mai poţi munci, în clipa aceea apare adevărul. Adică adevărul despre care discutăm acum.

După o viaţă de muncă rămâne, aşadar, suma aceea minimă care nu ajunge nici pentru subzistenţă.

Sigur, există din fericire, mai nou – şi asta trebuie să o spunem, a fost iniţiativa lui Adrian Păunescu, atunci când era parlamentar – deci există o îndemnizaţie de merit pentru nişte personalităţi cu adevărat ieşite din comun – dar nu vorbesc în clipa asta de toată tagma artiştilor. Sunt 500 de pensii de tipul ăsta pentru situaţii deosebite din profesiile culturale, inclusiv arhitectură, ştiinţă şamd. Această îndemnizaţie este cât o pensie, deci practic aceşti oameni au două pensii. Mai mult nu se poate face pentru că… asta e.

La USR există un fond de într-ajutorare destinat scriitorilor. Există şi în cazul UNITER-ului aceeaşi situaţie?

Da, există. Practic este vorba de încă o jumătate de pensie pe care uniunile de creaţie o gestionează şi care vine din partea statului. La scriitori e un pic altfel, sunt nişte bani care intră acolo sub formă de cotizaţii. La actorii de teatru asta nu există. Statul într-adevăr face lucrurile astea şi e ceva mai bine. Dar sunt paliative din păcate şi nu se rezolvă chestiunea – repet, se rezolvă în clipa în care, în timpul vieţii, omul este bine plătit sau normal plătit. Atunci, dacă la finalul vieţii nu mai are cu ce, atunci este vina lui.

Advertisement

https://ziarulring.ro/stiri/eveniment/217503/Mircea-Diaconu-In-Romania-CONTEAZA-mai-mult-stelele-de-pe-UMAR-decat-stelele-de-cinema-

Citește în continuare
Advertisement
Lasă un comentariu

Lasă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *