Există, probabil, pentru fiecare dintre noi, o clipă de cumpănă în care, conştient sau intuitiv, o ia într-o direcţie a vieţii, care îi modifică tot traseul viitor. Am văzut rude şi prieteni alegându-şi calea. Nu în fiecare zi apar aceste răspântii. Eu însumi, cu puterea de a selecta, pe care o dobândisem la acea vârstă, am reuşit să descopăr, prin ceaţa tinereţii, către ce să mă îndrept. Sau, poate, aşa îmi spunea să fac invizibilul supraveghetor al rătăcirilor noastre prin destin. Au fost şi momente grele. În august 1990, după prima mea întoarcere la Chişinău şi la Copăceni, în Basarabia, m-am îmbolnăvit şi parcă nu mai aveam nicio putere asupra trupului meu. Mă găzduia familia Grigore Vieru. Eu aşteptam să mă întorc la Bucureşti, pentru a încerca să mă refac. Grigore m-a internat în spital. Făcusem fibrilaţie şi dublă pneumonie. Medicii români, ruşi şi ucraineni din Spitalul Republican al Moldovei s-au ocupat inspirat şi sârguincios de mine şi, după nu puţine zile, am plecat refăcut la Bucureşti. Trecusem printr-o clipă de cumpănă.
Au trecut 20 de ani şi în ornicul meu bate o nouă clipă de cumpănă. Pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, trebuie să mă despart de ai mei şi să încerc o reîncărcare profundă a bateriilor organismului. De când am acceptat această soluţie, în ochii mei s-au schimbat toate: şi culorile, şi mişcările lumii, şi scara de valori. Au retrogradat vanităţile şi s-au impus brusc, din nou, valorile etern umane. Mi-am dat seama, încă o dată, ce mult contează să nu fii singur pe pământ. Mi s-a arătat, întreagă, nimicnicia de a mă supune banului şi puterii, deşi, fără un minimum de bani şi de putere, nici unul dintre noi nu şi-ar putea procura alimente, medicamente, confortul elementar. Dar atât. Cursa nebunească om contra om mi-a apărut ca o maladie de origine străină. Una e competiţia şi alta – ura devenită lege a supravieţuirii.
Nici măcar n-am puterea să-mi imaginez până la capăt cum ar fi această despărţire de ai mei dacă s-ar transforma din temporară în definitivă. Şi nici nu ştiu ce simţ în plus mi-ar trebui ca să-mi dau seama, din vreme, de această posibilitate care nu trebuie niciodată exclusă. Când am răspuns invitaţiei de a fi oaspete al Americii, pentru un an academic, parcă mă duceam în altă formă de viaţă. Plonjam în necunoscut şi dădeam şi semne de voioşie turistică. Dar nu mai vedeam viitorul. Acum, nici măcar nu e vorba de o călătorie. E obligatoriu pentru mine să lipsesc un timp de acasă, pentru a spera că mă întorc, întremat, acasă. După ce acest nou episod de viaţă se va fi încheiat, nu voi ezita să-l descriu. Acum însă îmi interzic orice anecdotică. Pur şi simplu, e ca şi când aş pleca în sat, la nişte prieteni, să fac rost de nişte jăratic, să reaprind focurile din sobele casei mele, odată cu venirea iernii. Şi, iarăşi, cât de important e să nu fii singur pe pământ! Când exişti şi în conştiinţa altora, e ca şi când te-ai transforma, din unul, în mai mulţi. Astfel, chiar ameninţarea cu dispariţia, devine mai puţin eficientă, dacă e să te elimine din conştiinţa tuturor. .
