Am citit despre mine, în ultimul an, cât despre o armată întreagă de vedete de la Hollywood. Nici cele mai importante programe pe care le-am semnat, în decursul anilor, n-au generat atâta cerneală adunată-n vorbe şi atâtea vorbe aruncate-n eter câte au născut întâmplările neaşteptate din viaţa mea… Mi-a fost tare greu să mă obişnuiesc cu acest „altfel” de reflector, îndreptat asupră-mi.
Cu titlurile bombastice, ataşate unor texte care nu spuneau nimic, cu dezvăluiri senzaţionale despre banalităţi din viaţa mea, cu hulpavii paparazzi, care mă vânau la poarta casei, la ieşirea din televiziune, pe străzile pe care obişnuiam să-mi plimb copilul, sacoşele, câinele sau singurătăţile. Dar cel mai greu mi-a fost să mă obişnuiesc cu minciunile. De la tatăl meu, jurnalist cu ştate vechi, am învăţat, de mică, să respect cuvântul scris şi pe cel rostit în faţa oamenilor. Dacă m-am pus în slujba cuvintelor, acestea nu aveau voie să adăpostească decât adevăruri. Nu-mi era permis să ascund în ele nici patimi, nici ură, nici poleială ieftină. Ceea ce se afla „împrejurul” şi „înlăuntrul” meu trebuia reflectat cinstit, onest, responsabil, pentru că „marfa” mea urma să ajungă la oameni, iar eu deveneam formator de opinie; minciuna nu avea voie să stea cu mine la masă. Asta m-a învăţat bătrânul Almăşan…
Dar, din păcate, numai eu îl am pe tatăl meu. Alţii… au alţi taţi, care nu i-au învăţat aceleaşi lucruri. Ca atare, minciunile lor au făcut horă în jurul meu, prinzând în vârtejul lor flămând minţile avide de senzaţional ale unor cohorte de cititori naivi. Am aflat, din ziare, că mi-am pierdut capul după banii miliardarilor, că am fost sufocată de bijuterii scumpe, ceasuri şi straie extravagante, că am spart cămine armonioase, că primeam zilnic poezii scrise de iubitul meu, acelaşi care, mai apoi, mi-a dat papucii, sau că, de fapt, eu l-am abandonat când i s-au subţiat conturile… M-au durut şi mă dor toate aceste minciuni. Iar când am dorit să le-ndrept, m-am trezit târâtă în jocuri murdare.
Sunt gata să-l împrumut pe tatăl meu oricărui „ziarist” din tagma celor de mai sus, pentru a-l învăţa ştiinţa de a nu se juca cu vorbele. Căci acest joc periculos poate să distrugă vieţi, să mutileze suflete, să asmută oameni nevinovaţi împotriva altor oameni nevinovaţi.
