Cosmin Leucuța, arădean trăitor în Timișoara, tată, stăpân al motanului Tilică, fost salahor pe șantierele patriei și avocat, a primit dezlegare la fascinație dinspre capodopera lui Frank Herbert – „Dune”. E povestea care l-a făcut să se apuce de scris (romane și proză scurtă). Cea mai nouă ispravă – „Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni” – a prilejuit și dialogul nostru.
– Jurnalul: Cum te-ai pomenit scriitor, Cosmin Leucuța (de la leucă probabil…)? Cum/când te-a tras ața spre litere (inițial spre Drept, nu?), spre povești? Și de unde vii tu? Și unde vrei să ajungi?
– Cosmin Leucuța: Scriitor m-am pomenit literalmente din greșeală și din plictiseală. În toamna lui 2000, pe când copiii încă se puteau plictisi, împreună cu un prieten am hotărât că o să scriem niște romane. Am scos caietele dictando pe care le aveam pregătite pentru începutul clasei a VIII-a și ne-am pus pe scris. El s-a lăsat după un timp, și a devenit muzician. Eu nu, și iată-ne aici. Cândva, la scurt timp după acel moment am citit „Dune” și fascinația pentru lumea zugrăvită de Frank Herbert m-a atras și mai tare spre povești.
Fiul tâmplarului, fiul croitorului
– „Dune” – irezistibilă!
– Exact… În liceu m-am înscris la profil filologic, iar Dreptul l-am făcut pentru că nu mă atrăgea prea mult Arhitectura, și nici n-aveam chef să fiu elev până la 30 de ani la Medicină. De oprit nu m-am mai oprit din scris, dar am făcut o pauză la un moment dat, pe la finalul liceului, când mi-am dat seama că nu aveam o bază solidă. Problema era lipsa lecturilor, sau mai degrabă lipsa unor lecturi diverse. Citeam puțin, și în mare parte titlurile erau cele din programa școlară, așa că evident textele mele sunau ciudat, cumva artificial. Neavând pe cineva care să mă îndrume (ai mei au fost tâmplari și croitori), am ajuns cumva la concluzia că era nevoie să citesc mult și să încerc să absorb cât de multe pot din cărțile respective.
Citește articolul integral aici.
