Institutul pentru Studiul Războiului (ISW) analizează într-un raport motivele care stau în spatele invaziei ruse din Ucraina.
În cele ce urmează redăm un rezumat al raportului ISW.
Războiul din Ucraina. Președintele rus Vladimir Putin nu a invadat Ucraina în 2022 pentru că se temea de NATO. El a invadat pentru că a crezut că NATO este slabă, că eforturile sale de a recâștiga controlul asupra Ucrainei prin alte mijloace au eșuat și că instalarea unui guvern pro-rus la Kiev ar fi fost o chestiune ușoară. Scopul său nu a fost să apere Rusia de o amenințare inexistentă, ci mai degrabă să extindă puterea Rusiei, prin eradicarea statalității Ucrainei și distrugerea NATO, obiective la care încă râvnește.
Putin s-a convins până la sfârșitul anului 2021 că Rusia avea posibilitatea de a lansa în siguranță o invazie la scară largă în Ucraina pentru a realiza două obiective distincte: stabilirea controlului rusesc asupra Ucrainei fără a se confrunta cu o rezistență occidentală semnificativă și să ruperea unității NATO. Putin a căutat de mult timp să atingă aceste obiective, dar o serie de evenimente din 2019-2020 i-au alimentat convingerea că se ivise o oportunitate istorică de a-și impune controlul asupra Ucrainei. Această convingere a rezultat în urma eforturilor eșuate ale Kremlinului de a forța Ucraina să se supună cerințelor sale și din izolarea lui Putin într-o bulă ideologică pe fondul pandemiei de Covid-19, precum și din reacțiile occidentale la evenimentele globale și la amenințările rusești din 2021.
Ofertă diplomatică
Putin a decis la sfârșitul anului 2021 că vrea război pentru a-și atinge scopurile și nicio ofertă diplomatică din partea Occidentului sau a Kievului, în afară de capitularea în fața cererilor sale maximaliste, l-ar fi convins să renunțe la oportunitatea istorică pe care credea că o avea.
Obiectivele de bază ale lui Putin, de la începutul guvernării sale, au fost păstrarea regimului său, stabilirea unei stăpâniri de fier asupra Rusiei pe plan intern, restabilirea Rusiei ca mare putere și formarea unui sistem multipolar în care Rusia să aibă drept de veto asupra evenimentelor globale-cheie. Stabilirea controlului asupra Ucrainei și erodarea influenței SUA au fost întotdeauna esențiale în îndeplinirea acestor obiective de bază.
Putin a căutat să rupă NATO și unitatea occidentală, dar nu pentru că Kremlinul s-a simțit amenințat de NATO. Poziția militară a Rusiei în timpul domniei lui Putin a demonstrat că acesta nu a fost niciodată preocupat de riscul unui atac al NATO asupra Rusiei. Reformele militare rusești începând cu anul 2000 au nu au prioritizat crearea unor mari forțe mecanizate la granițele Rusiei cu NATO pentru a se apăra împotriva unei invazii.
Protecția NATO
Rusia a desfășurat principalele unități destinate să o protejeze de NATO în Ucraina, deși nu a prezentat niciun risc de amenințare militară la adresa ei. În 2023 – la apogeul retoricii anti-NATO rusești – Rusia a continuat să retragă forțe și echipamente militare de la granițele sale terestre reale cu NATO pentru a sprijini războiul din Ucraina. Teama lui Putin față de NATO s-a manifestat în preocuparea sa față de presupusul război hibrid al Occidentului pe bază de „revoluții colorate”, despre care Rusia susținea că Occidentul le-ar fi declanșat în foste state sovietice, inclusiv Ucraina.
Putin a fost întotdeauna mai preocupat de pierderea controlului asupra sferei percepute a Rusiei de influență decât de o amenințare a NATO la adresa ei. Problema reală a lui Putin cu NATO și cu Occidentul a fost că acestea au oferit o alternativă țărilor despre care Putin credea că se află în sfera de influență a Rusiei sau chiar sub controlul ei. „Revoluțiile colorate” care l-au alarmat atât de mult pe Putin au fost, la urma urmei, manifestările acelor țări care îndrăzneau să aleagă Occidentul sau, mai degrabă, modul de viață, guvernarea și valorile pe care le reprezenta Occidentul, în detrimentul Moscovei. NATO și Occidentul amenințau Rusia prin simpla lor existență și fiind partenerul preferat al multor state ex-sovietice – ceea ce, în opinia lui Putin, submina influența Rusiei asupra acestor state. Putin a considerat că abilitatea de a controla fostele state sovietice era o condiție esențială pentru a restabilirea statutului de mare putere.
Războiul din Ucraina. Ocupația rusă din Crimeea și Donbas declanșată în 2014 a fost determinată de percepția lui Putin privind o nevoie și o oportunitate de a extinde puterea Rusiei și de a stabili controlul asupra Ucrainei. Kremlinul a căutat să păstreze baza navală strategică pentru Flota Mării Negre în Crimeea – o ancoră de proiecție a puterii Rusiei în regiune.
Guvern ucrainean pro-occidental
Kremlinul era îngrijorat de faptul că un guvern ucrainean pro-occidental ar putea pune capăt acordului de închiriere prin care Rusia a menținut Flota Mării Negre cu sediul la Sevastopol. Ucraina se concentrează pe bună dreptate pe privarea Rusiei de acest beneficiu, căutând să facă din Crimeea un pion nesustenabil pentru forțele ruse. Ocuparea Crimeei și invazia rusă în estul Ucrainei în 2014 au fost, de asemenea, o etapă a unui efort mai amplu de a aduce o parte semnificativă a Ucrainei sub controlul Rusiei, efectiv dezmembrarea țării. Putin a perceput o oportunitate strategică în acest sens în primăvara anului 2014, deoarece Ucraina se confrunta cu un moment de vulnerabilitate în timpul tranziției sale guvernamentale după Euromaidan și în timp ce Occidentul era concentrat pe atenuarea, mai degrabă decât pe rezolvarea oricărui potențial conflict din Ucraina. Acest efort de a stabili controlul asupra Ucrainei a eșuat, deoarece ucrainenii, în 2014 ca și în 2022, s-au dovedit mult mai refractarii ideii de stăpânire rusă decât se așteptase Putin.
Deciziile lui Putin de a invada Ucraina în 2014 și 2022 au avut o asemănare de bază: în ambele cazuri, Putin a profitat de ceea ce credea că este o oportunitate pentru a realiza un obiectiv pe termen lung, percepând Ucraina și Occidentul ca fiind într-o poziție slabă.
Anti-NATO
Prin urmare, Putin a inițiat politici care atacă unitatea și extinderea NATO. Putin a făcut o prioritate pe tot parcursul guvernării sale din împiedicarea mai multor state ex-sovietice și chiar a altor state, cum ar fi țările din Balcani, să adere la NATO. Kremlinul a încercat, de asemenea, să submineze relațiile dintre membrii alianței. Putin și-a accelerat eforturile de subminare a unității occidentale și a NATO în urma Euromaidanului din 2014, revoluție care l-a alungat pe președintele ucrainean pro-rus Viktor Ianukovici, și a adus la putere guvern pro-occidental. Rusia a răspuns prin ocuparea ilegală a Crimeei și a unor părți din estul Ucrainei în 2014.
Războiul din Ucraina. Putin a permis ca intervenția sa militară, parțial reușită, să fie „înghețată” de acordurile de la Minsk II din februarie 2015, atunci când a devenit evident că nu-și putea atinge toate obiectivele de la acea vreme prin forță. El și-a asigurat un victorie diplomatică importantă prin faptul că a obținut recunoașterea Rusiei ca mediator și nu ca parte la conflictul din Minsk II, în ciuda faptului că forțele militare rusești au cucerit Crimeea, au invadat estul Ucrainei și au rămas în ambele zone sprijinind în mod activ forțele-marionetă pe ale Kremlinului. El s-a asigurat că Minsk II să impună Kievului o serie de obligații, obligații care au oferit Rusiei pârghii asupra politicii ucrainene. Minsk II a fost arma diplomatică pe care Putin a creat-o pentru a forța Ucraina să se întoarcă în orbita Rusiei, după eșecul primului episod al invaziei sale.
Între timp, Putin a trecut la perturbarea coerenței NATO. Kremlinul a cultivat un parteneriat cu Ungaria – membră NATO – pentru a bloca rezoluțiile legate de aderarea Ucrainei la NATO. Kremlinul a lansat o campanie deliberată de cooptare a președintelui turc Recep Tayyip Erdogan. Putin a profitat de relațiile tot mai tensionate dintre NATO și Turcia, ca urmare a abordărilor conflictuale dintre Washington și Ankara în privința Siriei, războiul civil sirian angajând Turcia în negocieri care au durat ani de zile până când Erdogan a convenit să achiziționeze sistemul aerian rusesc S-400, fapt care a determinat SUA să sancționeze Turcia în 2020.
Nord Stream 2
Putin a folosit în mod repetat proiectul gazoductului Nord Stream 2 pentru a crea o prăpastie între UE și SUA și a apelat la interesele economice ale Germaniei în Europa. Putin a căutat să profite de faptul că Germania și Franța – dar nu și SUA sau alte state NATO – au fost părți în acordurile Minsk II, pentru a crea o prăpastie între SUA, pe de o parte, și Paris și Berlin, pe de altă parte, în legătură cu politica Occidentului față de Rusia și Ucraina. Putin a încurajat diviziunile dintre statele NATO pentru a se asigure că acestea nu vor fi unite în răspunsul lor la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, precum și pentru a-și urmări obiectivul său mai larg de a rupe NATO. Abordarea sa a avut un oarecare succes în anii premergători lui 2022, dar nu suficient pentru a-și atinge obiectivele principale.
Perspectiva aderării Ucrainei la NATO nu a stat la baza invaziei Rusiei în Ucraina în 2022. Primul angajament al NATO de admitere a Ucrainei în alianță a venit în Declarația de la București din 2008, care promitea Ucrainei și Georgiei căi de aderare, dar Alianța nu a luat niciun pas concret în vederea deschiderii acestor căi. Summit-urile anuale ale NATO nu au generat niciun alt progres în direcția aderării pentru niciuna dintre cele două țări. Putin a intensificat de-a lungul anilor narațiunea conform căreia NATO era o amenințare pentru Rusia, susținând până în 2021 că Moscova se temea de expansiunea iminentă a NATO în estul Europei. Cu toate acestea, NATO nu luase nicio măsură semnificativă de extindere la acel moment. Aderarea noilor membrilor necesită, în general, ca aceștia să urmeze un Plan de acțiune pentru aderare (Membership Action Plan – MAP), cu măsuri specifice convenite de alianță și de viitorul stat membru. NATO nu a elaborat niciun MAP pentru Ucraina sau Georgia, ceea ce înseamnă că procesul formal de aderare a acestora nici măcar nu începuse.
Războiul din Ucraina. NATO nu luase nicio nouă măsură oficială în vederea aderării Ucrainei până la momentul episodului doi al invaziei, în 2022, dincolo de reafirmarea Declarației de la București din 2008, care promitea Ucrainei o cale de aderare la NATO. Ca urmare a unei acumulări militare masive a Rusiei la granițele sale, Ucraina a consfințit angajamentul de a adera la NATO în constituția sa în 2019, iar NATO a recunoscut Ucraina ca țară-partener cu oportunități sporite în 2020, facilitând eforturile ucrainene de a aduce armata Kievului de standardele NATO. Niciunul dintre aceste evenimente nu a constituit un pas formal spre aderarea la NATO. Parteneriatul îmbunătățit, de fapt, spunea în mod explicit că noul statut al Ucrainei „nu prejudiciază nicio decizie privind aderarea la NATO”.
Rusia reușise astfel, până în 2022, să înghețe orice demers de aderare a Ucrainei la NATO, în conformitate cu acordul din 2008. Și nu a existat niciun argument plauzibil care să susțină că orice extindere ulterioară a alianței ar fi fost iminentă. Poziția relativ pro-rusă a Ungariei, tensiunile cu Turcia și lipsa de voință a NATO de a absorbi un nou stat membru cu un conflict militar nerezolvat cu Rusia a însemnat nu numai că nu a existat niciun progres semnificativ în direcția aderării Ucrainei la NATO până în 2022, ci și că nu se întrevedea niciun progres la orizont.
Aderarea Ucrainei
Putin a blocat efectiv aderarea Ucrainei la alianță până în momentul în care și-a lansat invazia pe scară largă- o dovadă clară că temerile rusești privind iminenta aderare a Ucrainei la NATO nu au determinat invazia.
Scopul principal al retoricii anti-NATO a Kremlinului a fost acela de a justifica acțiunile externe agresive ale lui Putin, care deseori au avut prea puțin de-a face cu NATO. Propaganda Kremlinului cu privire la NATO și la Occident a devenit din ce în ce mai absurdă de-a lungul anilor. Narațiunile propagandiștilor ruși despre biolaboratoare americane la granițele Rusiei, planurile inexistente ale NATO de a stabili o bază militară în Crimeea, presupusa desfășurare iminentă în Ucraina a unor rachete hipersonice care nici măcar nu existau în arsenalele NATO au fost folosite ca un instrument de mobilizare a rușilor împotriva unui adversar extern pentru a justifica agresiunea Kremlinului în străinătate.
Aceste pretinse temeri pentru „suveranitatea Rusiei” au fost un set de operațiuni de informare organizate de Kremlin care au avut ca scop crearea condițiilor pentru invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina. Ele nu s-au bazat niciodată pe realitate și este puțin probabil ca Putin să fi crezut vreodată în ele.
Trebuie să căutăm în altă parte explicația pentru invazia din 2022 și, prin urmare, pentru obiectivele reale de război ale lui Putin.
Războiul din Ucraina. Putin nu s-a mulțumit cu anexarea ilegală a Crimeei și a unei părți din Donbas, deoarece expansiunea teritorială nu a fost niciodată singurul său obiectiv. Putin a căutat să stabilească un control deplin asupra Ucrainei, inclusiv asupra politicii sale externe și chiar asupra aranjamentelor sale politice interne. Putin a lucrat ani de zile la stabilirea controlului asupra Ucrainei. El a încercat mai întâi să controleze Ucraina prin influență economică și prin încercarea de a planta funcționari politici pro-Kremlin în guvernul ucrainean, înainte de-a apela la mijloace militare în 2014.
Controlul Ucrainei
Până în 2021, toate modalitățile prin care Putin încercase să recâștige controlul asupra Ucrainei – mai puțin prin invazie – eșuaseră. Putin nu reușise să convingă Ucraina să adere la Uniunea Economică Eurasiatică a Rusiei în anii 2000 și nici să pună lideri pro-Kremlin la conducerea guvernului ucrainean în 2004. Putin nu a reușit să stabilească controlul deplin asupra Ucrainei nici măcar atunci când Ianukovici era la putere. A reușit să își consolideze unele dintre câștigurile teritoriale în Ucraina prin acordurile de la Minsk II, care au înghețat liniile de front din Donbas, dar nu a putut să exploateze aceste câștiguri pentru a-și atinge toate obiectivele dorite.
Fixațiile lui Putin despre Ucraina și Occident s-au consolidat probabil și mai mult în timpul pandemiei. Putin a intrat în izolare, limitându-și în mare parte interacțiunile la un mic grup de ideologi de încredere. Se pare că a început să devină din ce în ce mai preocupat de nevoia Rusiei de a controla Ucraina și de a se răzbuna pe Occident pentru că a „umilit” Rusia în anii ’90. Surse familiare cu conversațiile lui Putin au dezvăluit că acesta începuse să fie „obsedat de trecut” și își „pierduse complet interesul pentru prezent” în timpul pandemiei.
De asemenea, tocmai îi reușise un joc de putere intern major. Putin se confrunta cu un moment de vulnerabilitate, deoarece criza prețului petrolului din 2020 și pandemia au avut loc în mijlocul campaniei sale pentru a-și păstra frâiele puterii. Putin încerca să modifice constituția rusă pentru a putea candida din nou în 2024.
Jocuri de putere
Până la urmă, jocul său de putere a rămas necontestat, iar acesta a reușit să introducă amendamente constituționale care îi vor permite efectiv să conducă Rusia pe viață. Succesul acestui joc de putere intern subminează, de asemenea, argumentul că „războiul hibrid” occidental punea în pericol domnia lui Putin.
Războiul din Ucraina. Dacă Occidentul se va lăsa ademenit de iluzia unor compromisuri cu Rusia, ar putea pune capăt durerii pentru moment în Ucraina, dar doar cu prețul unei dureri mult mai mari mai târziu. Putin a demonstrat că pentru el orice compromis este o capitulare, iar capitularea îl încurajează să atace din nou. Acest război nu se va încheia atunci când Putin va simți că poate salva aparențele, ci mai degrabă atunci când va ști că nu poate câștiga.
