Apariția și lecturarea cărții „Nu copilul e de vină” (Humanitas, 2023) au prilejuit acest interviu zidit din răspunsuri-strigăte întru dezmeticire. M-a îndemnat Aghiuță să întreb, de pildă, cum arată profilul psihologic al copiilor români de astăzi, și n-am mai dormit o noapte întreagă de atunci.
Dovada tulburării mele: „Portretul este cel al omului pe cale de însingurare, care-și pierde atributele de relaționare (care nici nu au fost pe deplin cucerite), din ce în ce mai centrat pe propriile-i plăceri, care se simte neînțeles, care benchetuiește cu tehnologia, atribuindu-i calități pe care, îndeobște, nu le are, ale cărui visuri se reduc la a avea bani (nu la a-i câștiga, ci direct la a-i avea), care nu știe nimic despre societatea în care trăiește, care trăiește în vagul lucrurilor, pentru că nimeni nu îi arată consistența lor, care relativizează totul căci totul e înlocuibil. Văd la acești tineri multă nesiguranță, multe temeri, lipsa unor idealuri sănătoase. (…) Pe scurt, este portretul unui copil mult sub nivelul de vârstă biologică”.
– Jurnalul: Ați publicat un studiu instructiv și interesant – „Nu copilul e de vină. Pentru o contraetică a părintelui care știe tot” -, sincere felicitări (și) cu acest prilej, stimată doamnă Ioana Scoruș! Cum s-a înfiripat ideea acestei cărți și cum ar trebui citită pentru a fi înțeleasă exact așa cum merită și trebuie să fie aprofundată?
– Ioana Scoruș: Cartea nu ar fi existat dacă Lidia Bodea, directorul general al Humanitas, nu mi-ar fi înaintat ideea. Iar ideea a fost un cuvânt: vanitatea. Desigur, vanitatea părintelui. Cuvântul s-a articulat imediat cu ceea ce vedeam în cabinet de ani și ani, și anume modelul părintelui care, mai mult sau mai puțin conștient, își folosește copilul pentru a se gratifica pe sine, dovadă a faptului că este un părinte bun. Așadar, Lidiei Bodea i se datorează existența cărții, eu doar am scris-o.
Smulgerea din iluzie
– Felicitări și Lidiei, o femeie cu minte-brici!
– Acum, cartea ar trebui citită păstrând în gând, așa cum o spun și în „Avertisment”, faptul că nu se vrea o critică la adresa părinților, și asta pentru că, pentru cititor – am fost cât se poate de conștientă de acest aspect atunci când am scris-o -, există la tot pasul riscul să se identifice fie cu portretele părinților pe care le creionez de-a lungul ei în vignete clinice, fie cu portretul generic al părintelui care își folosește copilul ca pe un obiect personal. M-aș bucura dacă cititorul ar înțelege că scopul ei nu este să lezeze, ci să conștientizeze părinții că noi toți greșim, că nu există părinte perfect și că a-ți recunoaște greșelile într-o oglindă care ți le-arată nu înseamnă a fi arătat cu degetul pentru a fi blamat.
– Cine vrea să înțeleagă, va înțelege.
– Deci s-o citească cu gândul că, dacă îi va părea nemiloasă pe alocuri, este pentru că am sperat să produc o smulgere violentă a cititorului din iluzie, din aceea că, la problemele pe care copilul său le are, el, părintele, nu ar avea nicio contribuție. Pentru că noi toți credem că am făcut tot ce ne-a stat în putere pentru ca să-i fie cât mai bine copilului nostru, lucru care e, desigur, o iluzie. Pentru că a face ceea ce considerăm că e bine pentru el nu este, mereu, același lucru cu a-i face bine.
Citește articolul integral aici.
