Vara anului 1912, ziua de 9 iunie mai precis, a prins la Berlin, în Germania, (și) moartea neașteptată (în urma unui atac vascular cerebral violent) a celui mai bun dramaturg român din toate timpurile: I.L. Caragiale (născut în 1 februarie 1852, la Haimanale, astăzi în Prahova).
Data morții lui nenea Iancu a coincis anul acesta cu „alegerile”. Am fost tentat, urmând acest fir, să-l pomenesc pe inegalabilul Caragiale prin prisma satirelor sale cu miez politic, dar am înțeles la timp că, astfel, nu voi face decât să povestesc iar și iar despre (d)efectele politichiei valahe. Așa că am dat credit amintirilor unui amic și admirator al dramaturgului – Dimitrie Gusti -, mai ales că ele evocă personalitatea subiectului din unghiuri prea puțin știute astăzi. Cadru critic l-am ales, ca de obicei, pe distinsul istoric literar Paul Cernat. Să purcedem!
Balzac, Engels, Caragiale
„Despre Caragiale se poate spune, schimbând ce e de schimbat, ce a spus Engels despre Balzac: «Dacă vrei să înțelegi mai bine contradicțiile societății autohtone în tranziția ei către modernitate, mergi la opera lui cu mai mult profit decât la orice sociolog sau istoric»”. Tot Paul Cernat, incisiv și dezinvolt: „Parafrazând delirul vag nietzschean al lui Eleutheriu Popescu când a regăsit cele două loturi pierdute, putem spune chiar mai mult despre autorul comediei noastre umane: «Toți zeii! Toți au murit! Toți mor! Numai nenea Iancu trăiește și va trăi…»”.
Citește articolul integral aici.
