În 13 mai 1940 s-a născut la București scriitorul Mircea Ciobanu – pe numele său adevărat Mircea Sandu – în familia unui constructor pe care-l va ficționaliza în marele proiect Istorii (șase volume, 1977-1993; un al șaptelea volum nu a mai apucat să fie scris, iar un jurnal de atelier „pe zece ani” și câteva poeme urmau să intre într-o Addenda).
S-a stins, prematur, pe 22 aprilie 1996, tot la București, de accident vascular cerebral.
„Urmând tradiția paternă, el însuși a lucrat, în tinerețe, pe un șantier de construcții după ce, ratând admiterea la Arhitectură, a urmat Filologia (slavă) și Istoria la Iași, încheind-o în Capitală. Redactor la EpL, Eminescu și Cartea Românească (după 1989 – director al Editurii Eminescu și fondator al editurii Vitruviu), a fost unul dintre poeții de pondere ai epocii (postblagian și postbarbian, în proximitatea unor Cezar Baltag sau Sorin Mărculescu), cu o lirică oraculară, ermetică și meditativă, riguros elaborată pe canavaua unor mari scenarii biblice și simbolice.”, reliefa istoricul literar Paul Cernat în deschidera unei minibiografii dedicate lui Mircea Ciobanu.
Suflu neobizantin
Facem loc crochiului: „De la debutul cu Imnuri pentru nesomnul cuvintelor (1966), trecând prin Patimile, Etica, Cele ce sunt ș.a. până la Vântul Ahab (1984), Viața lumii (1989), Poeme (1994) și postumul Anul tăcerii (1999) viziunea devine tot mai sumbră, apocaliptică, iar formula – tot mai narativă, străbătută de un suflu profetic. Poetul a fost însă eclipsat de prozator. Narațiunile sale vădesc aceeași predilecție pentru scenariile biblice, pentru refugiul în vechime și în cărțile vechi și sacre. Ele sunt înrudite, întrucâtva, cu proza genealogică fantastă, neobizantină, a sofisticatei Alice Botez (debutată editorial în 1968) sau a mai ironicului Ștefan Agopian (pe care, într-un fel, l-a lansat).”
Citește articolul integral aici.
