În 29 februarie 1936 (an bisect) se năștea, la Bulzești-Dolj, Marin Sorescu, scriitor briliant, ultrasensibil dotat cu umor fin și ironie tăioasă. S-a stins prematur, la doar 60 de ani, tot într-o zi de iarnă, în 8 decembrie 1996, la București. Să-i recompunem povestea!
„Marin Sorescu a fost unul dintre foarte puținii noștri scriitori compleți la nivel de vârf: poet șaizecist de prim-plan, autorul a două capodopere (ciclul epopeic La Lilieci și testamentarul Puntea, dictat de pe patul de moarte), cel mai bun dramaturg din România postbelică (înaintea unor Horia Lovinescu, D.R. Popescu sau Teodor Mazilu), critic și eseist sclipitor (cu un IQ și o deschidere de compas comparatist peste cele ale multor profesioniști titrați – vezi «Insomnii», «Teoria sferelor de influență», «Starea de destin», «Ușor cu pianul pe scări»), romancier de neignorat”, releva criticul și istoricul literar Paul Cernat în pripa unei minibiografii dedicate lui Marin Sorescu.
Singur și pieziș (ca maestrul Arghezi)
Dar să facem loc expunerii profesorului Cernat: „Într-o istorie autohtonă a literaturii pentru copii, acest spirit ludic și copilăros ar putea oricând figura cu, să zicem, «O aripă și-un picior» (1970), «Ocolul infinitului mic pornind de la nimic» (1973), «Micii grădinari în minunata lume a plantelor» (1987) și memorabilul «Unde fugim de-acasă» – aproape teatru, aproape poeme, aproape povești (1966). Unele sunt ilustrate de autorul însuși (care a fost și un bun artist plastic). A ținut și un jurnal intim, care a apărut până acum fragmentar. Singur și pieziș (ca Arghezi, la a cărui înmormântare a ținut un discurs din partea scriitorilor tineri), paradoxal și insolit ca artist, omul era un hiperlucid auster, introvertit cu mari rezerve de candoare”.
Citește articolul integral aici.
