Pe 2 iulie 1893 s-a născut la București Luca Ion („Luchi”) Caragiale, fiul lui I.L. și al Alexandrinei Burelly. Fiu preferat al tatălui, considerat genial, Luchi s-a perindat din viață la nici 28 de ani (7 iunie 1921), răpus, s-a spus, de ultimele zvâcniri ale „gripei spaniole”, pandemie care a bulversat planeta în timpul și după Marele Război.
„Întors în țară la câțiva ani după moartea tatălui exilat la Berlin, Luca Ion (Luchi) Caragiale și-a «comis» primele încercări literare în paralel cu o activitate de funcționar pro-german sub ocupație (șef de cabinet al ministrului V. Arion; același colaboraționism îl va împiedica mai târziu pe fratele său vitreg, Mateiu, să acceadă în diplomație). Gherist politic și prin alianță, căsătorit cu Fanny, fiica lui Alexandru Dobrogeanu-Gherea și nepoata criticului, Luchi a scris, împreună cu Ionel Dobrogeanu-Gherea, unul dintre primele noastre «romane ale adolescenței», Nevinovățiile viclene. Apărut fragmentar în Viața Românească în 1920, romanul va fi tipărit integral postum, în 1967.”, sesiza criticul și istoricul literar Paul Cernat în fuga unei minibiografii închinate fiului cel mic al lui nenea Iancu.
Răpus de „boala secolului”
Pe același fir epic: „Risipite prin revistele vremii, versurile sale sentimental-ironice (post-minulesciene, dar de un rafinament particular) vor apărea și ele foarte târziu (în vol. Jocul oglinzilor, 1972, gândit sub acest titlu de tânărul autor). Răsfățat de tată spre invidia ursuzului, dar mai norocosului literar Mateiu, cosmopolit monden și dezabuzat pe stil scott-fitzgeraldian, Luchi a murit la doar 28 de ani, pe 7 iunie 1921, de gripă.”
Joc prestigios de cuvinte
„Dispariția prematură din viață a lui Luchi Caragiale – asemenea Iuliei Hasdeu și lui Nicolae Labiş – constituie o pierdere irecuperabilă pentru literatura română, nu numai pentru poezia modernistă, cum scria, la 1926, E. Lovinescu, în Evoluția poeziei lirice, întrucât, pe lângă calitățile lui de asimilare şi virtuozitatea vădită în toate manifestările sale îndreptate de la sine spre paradoxal, din cantilenele de iubire tomnatică, monotonă şi insinuantă şi elegiile uniforme, se distinge la el discursivitatea laforguiană și, mai ales, jocul prestigios al efectelor de asociații de cuvinte, dar nu şi de imagini.”, evidenția, la rândul lui, regretatul critic literar Mircea Coloșenco (mort zilele trecute, în 10 august 2024).
Citește articolul integral aici.
