Ionel Dănciulescu: Să le arătăm ce înseamnă Dinamo!

Retrogradasem cu Electroputere și venisem acasă, la Slatina. Eram supărat, dezamăgit, urma să joc în liga a doua. Atunci a apărut domnul Mircea Stoenescu cu șoferul, a venit de la București până acasă la mine: „Vrem să te luăm”. Am zis: „Ok, vin”. Nu semnasem nimic.

După câteva zile, au venit și cei de la Universitatea Craiova, cu contractul scris. Dar le-am zis că sunt om de cuvânt, nu pot să schimb, mi-am dat cuvântul, așa că am mers la Dinamo.

Eram în Turcia, dar nu mă acomodasem. Mă simțeam mai bine în România, la turci nu mă simțeam la fel de important. Eram jucător de națională înainte, de acolo era mai greu. Acum, dacă mă gândesc, poate era mai bine să fac mult mai mult să rămân acolo și să joc. Aș fi avut alte perspective.

Când a fost să revin în țară, Dinamo nu a avut bani de transfer și așa am ajuns la Steaua. Eu voiam să mă întorc mai întâi la FC Național. Au fost ceva discuții, dar Steaua a plătit banii. Am fost bucuros, îți dai seama… Am stat patru ani jumate acolo. Apoi am revenit la Dinamo. Bine, am fost și un pic inconștient. Nu mă gândeam că rivalitatea e chiar așa. Știam că e uriașă, dar nu la modul acela…

A fost și din vina mea, anumite gesturi pe care le-am făcut… Am greșit. Și mi-am cerut scuze. Ei au insistat să vin. Eu nu mă așteptam să fie așa reacția. După prezentare, țin minte că s-a făcut conferința de presă și, cum am ieșit afară cu fularul, cu tricoul, deja se strânseseră fanii și au început să strige, să înjure. Hopa, stai așa că nu-i chiar așa! Un an și ceva a durat, aproape doi ani, să se rezolve situația. De multe ori m-am gândit să plec, să renunț.

De multe ori, poate lumea nu știe – dar coechipierii știu –, am plâns în vestiar. Jucam, jucam, dar durerea cea mai mare a unui jucător e când nu e apreciat, când nu vede minimul de respect de la fanii propriei echipe. Că dacă te înjură adversarii e normal…

Vedeam tot ce se întâmplă pe stadion. Indiferent că jucam acasă sau în deplasare. Te afectează, nici randamentul nu e foarte bun. Indiferent cât de puternic ai fi. E greu, e complicat. Lucrurile s-au reglat ușor-ușor. Nu s-a dus totul instant. Dar evoluțiile mele au fost din ce în ce mai bune, am câștigat eventul, am ieșit „Jucătorul anului”.

Chiar cu suferința de la acel moment. Am luat decizia bună când m-am reîntors la Dinamo. Când am plecat în Spania, a fost un moment emoționant. Am câștigat în Ghencea, apoi după meci au venit 2-300 de suporteri la noi la vestiar și erau suporteri care m-au aruncat în sus, îmi spuneau: „Nu pleca! Te rugăm!”. Nu aș fi vrut neapărat să plec, dar așa a fost momentul.

Singur nu poți trece peste astfel de momente. Eu am fost ajutat de coechipieri. Dacă noi, ca echipă, nu jucam, nici randamentul meu nu era foarte bun, iar suporterii ar fi refulat. Dar echipa juca, câștigam trofee. Au fost și momente grele, dar toți coechipierii au fost alături de mine. Și toți conducătorii. Problema era doar când venea meciul…

Am avut o carieră frumoasă, cu momente rele, dar parcă mai multe momente frumoase. Să încep cu primele… Una dintre cele mai mari dezamăgiri trăite de mine a fost finala de Cupa României pierdută la Brașov cu 2-1. A fost un moment greu. O săptămână nici nu am ieșit din casă, nu am vorbit cu nimeni. Aveam atât de multe așteptări, ne doream atât de mult să câștigăm, dar din păcate nu am putut să o facem.

La polul opus? Meciurile cu Steaua sunt cele mai importante momente ale sezonului. Suporterii, noi, simțeam altfel meciurile astea. Cu o săptămână înainte era iureș, toată lumea numai despre asta vorbea. Era o încărcătură uriașă. Veneau și suporterii, se vorbea toată săptămâna numai de lucrul acesta, se făceau promo-uri înainte de meci, mergea câte un jucător de la fiecare echipă, în Gazetă, în ProSport, în ziare. Se trăia la intensitate maximă.

Înainte de meci, se strângeau 4, 5, 6 mii de oameni și mergeau în marș până la stadion. Când ajungeam și noi și treceam prin marea aia de suporteri, toată lumea ne încuraja, ne încărcam cu o energie superpozitivă. La intrarea pe gazon ne simțeam împliniți să jucăm în fața unui stadion arhiplin. Și chiar dacă jucam în Ghencea, era o presiune suplimentară, dar pe unii dintre noi ne motiva. În fața propriilor suporteri, câinii susținându-te… Au fost amintiri frumoase!

Hmmm… Au fost două extraordinare. Acel 4-2 din Ghencea cu acea noapte magică de Paște. și meciul de 2-1 din 2008. Ziua Dreptății, cum au numit-o suporterii. Când Steaua avea și varianta egalului, dar noi am câștigat, iar ei au pierdut campionatul, în favoarea celor de la CFR. Cred că acela a fost meciul cu încărcătura emoțională și presiunea partidei cele mai greu de gestionat. Era foarte multă presiune. Suporterii nu voiau să pierdem. Mulți ziceau că o să ne dăm la o parte, că o să câștige Steaua… Cea mai mare presiune de la un meci în campionat în care am jucat vreodată.

În noaptea dinainte nu am dormit absolut deloc. Stăteam cu Lobby în cameră și de obicei el adormea de cum punea capul pe pernă. Dimineață ne-am trezit pe la 7 jumate și îi zic: „Băi, cum ai dormit?”. Știam că el doarme profund. „N-am dormit prea bine”, mi-a zis.

Până la urmă am reușit să câștigăm. Gol Bratone din penalty făcut de mine, apoi golul meu din pasa lui Bratone. Gol acela a fost o super eliberare pentru mine.

Lumea știe că Lăcătuș e nașul meu și al fetiței și el era antrenor la Steaua în acel moment. Am demonstrat că sunt de-la vostru, că sunt dinamovist, cu toate greșelile mele. Că am făcut și eu greșeli cât am fost la Steaua, mi le-am asumat, am recunoscut că am greșit. Dar atunci și suporterii și-au dat seama cu adevărat că eu sunt și voi rămâne toată viața mea un dinamovist.

Cu o săptămână înainte de meci, m-am întâlnit cu Nașu’ la mine acasă. Am avut o masă în familie, dar nu am vorbit deloc despre meci! El a pierdut titlul, pentru ei era mult mai important. După meci, însă, nu s-a supărat deloc pe mine. Niciodată nu mi-a spus, nu mi-a reproșat nimic.

Da, am jucat la ambele. Chiar dacă am fost și la Steaua, nu reneg, am avut patru ani extraordinari. Nu pot spune ceva rău de club, dar sunt și voi rămâne dinamovist toată viața. Am mai multe meciuri câștigate decât pierdute. Și în perioada când am fost la Steaua, împotriva lui Dinamo, și în perioada Dinamo, împotriva Stelei. Când eram la Steaua, de vreo 9 ani n-o mai bătuse pe Dinamo. Și am prins și la Dinamo 5-6 ani când n-am pierdut în fața lor.

Jucătorilor le transmit să joace, să aibă personalitate, curaj, determinare, voință. De mulți ani nu a existat un echilibru așa cum văd eu în momentul de față între cele două rivale. Chiar dacă FCSB e campioană și joacă în Europa. Dinamo trece printr-un moment bun. Lucrurile s-au așezat din punct de vedere sportiv și economic. Asta e foarte important, aduce liniște la echipe. În trecut, FCSB era mai puternică, Dinamo a trecut prin probleme, frământări. A supraviețuit datorită suporterilor. În mare parte, ei au dus greu la echipă în anumite momente.

Suporterilor le transmit să fie exact cum au fost ei dintotdeauna în tribună: numărul 1! Iar jucătorilor le spun vorbele lui Cătălin Hîldan: „Hai să le arătăm la ăștia ce înseamnă Dinamo!”

Atât și nimic mai mult!