În 17 august 1925 a murit în casa din Panciu a uneia dintre fiicele sale (Maria), Ioan Slavici, măcinat de o afecțiune pulmonară contractată în detenția de la Văcărești (1918-1919). Văzuse pentru prima oară lumina zilei sub acoperișul unui cojocar din Șiria, Arad, într-o zi de ianuarie, 18, a anului (revoluționar) 1848…
„Întâi stătător mitteleuropean al marii proze bănățene de frontieră, cu o posteritate pe cât de dificilă, pe atât de fecundă, Ioan Slavici a fost un nuvelist, novelist, băsnuitor, memorialist (și moralist) de referință. Om de drept afirmat în cadrele junimismului conservator, autorul Marei a fost totodată un performer al numărului de detenții politice. Cinci arestări, dintre care trei în Kakania/Austro-Ungaria (anii ’80 ai secolului XIX), pentru filoromanism, și două în Regatul României, pentru spionaj, filogermanism și colaborare cu ocupantul, în 1916 și 1919”, remarca istoricul literar Paul Cernat în prologul unei minibiografii dedicate lui Ioan Slavici.
Blamat politic și desființat literar
Biografii căreia-i dăm curs: „Antisemit (Soll și Haben, 1878), federalist și antiunionist, Slavici a devenit, mai ales dupa 1918, victimă a criticii estetice cu parti pris ideologic, în frunte cu E. Lovinescu. Oricât de controversabile (iar în cazul evreilor, inacceptabile), convingerile sale, autentice și asumate până la capăt, trebuie judecate în context. La bătrânețe, ex-junimistul confucianist reorientat spre stânga umanitaristă, condamnat pentru spionaj și trădare în «procesul ziariștilor», după ce trecuse, cum am spus, prin mai multe închisori politice austro-ungare și românești, a ajuns, înaintea lui Arghezi, «pionier» autohton al literaturii de detenție (criticii liberali ai epocii, în frunte cu E. Lovinescu, nu s-au mulțumit doar să-l blameze pentru «colaboraționism» germanofil, ci l-au desființat inclusiv literar)”.
Citește articolul integral aici.
