Născut (oficial) în 15 ianuarie 1850, la Botoșani, și mort 39 de ani mai târziu, în 15 iunie 1889, Mihai Eminescu a scornit o revoluție poetică a cărei undă de șoc s-a propagat, simbolic, până în zilele noastre, identificându-ne și fixându-ne în matca unei culturi irepetabile.
„Mihai Eminescu a fost un mare nihilist metafizic și un reacționar care a schimbat (înaintea adversarului Macedonski) paradigma creativității poetice autohtone; a revrăjit (și re-ontologizat) o lume dezvrăjită de pozitivism; a dat, pentru un secol și mai bine, Nordul busolei poeziei noastre lirice și vizionare – un Nord gotic-bucovinean obsedat de himerele Orientului și enigmele trecutului îndepărtat. Încă din anii întunecării a încetat să-și aparțină, revendicat fiind de toți moștenitorii (y compris uzurpatorii) politico-spirituali posibili”, releva, în prologul unei minibiografii, criticul și istoricul literar Paul Cernat.
Miere, polen, lăptișor de matcă și venin
Tot el aprecia (în legătură cu Eminescu, evident): „Versurile din Odă. În metru antic – Ca să pot muri liniștit/ Mie pe mine redă-mă – au fost confirmate și când acest nefericit produs de geniu al crizelor modernității central-europene a fost recuperat ca mit modern al idealurilor și eșecurilor identității colective românești”. Mai limpede? „Eminescu e, de fapt, un blazon fantasmatic și un simptom național; pururi tânăr – dar un tânăr bătrân, nostalgic incurabil după Paradisul vârstei inocenței. Sămânță de scandal ieri ca și azi, gândirea sa politică organicistă, definită de viziunea stupului (statul natural al furnicilor și albinelor) a fost echilibrată de, ca să zic așa, apiterapia poeziei: miere, polen, lăptișor de matcă (Cezara…) în cantități impresionante, dar și venin pe măsură”.
Citește articolul integral aici.
