În 8 aprilie 1911 vedea prima oară lumina zilei, în comitatul Sibiu (imperiul austro-ungar), sat Rășinari, Emil Cioran, fiu de protopop ortodox, ulterior fiu al lumii (aparent) fără apartenențe certe. Student al lui Nae Ionescu, admirator al lui Martin Heidegger, cântător în strunele extremei drepte în tinerețe, „Emiluț” s-a repliat apoi discret într-o mansardă călduță a Franței.
S-au scris atâtea despre Emil Cioran și probabil se vor mai scrie… Dar cine mai este acest cetățean universal (apatrid) astăzi, la 113 de ani de la nașterea lui sub Coasta Boacii a Rășinariului habsburgic? Istoricul literar Paul Cernat a încercat un răspuns: „Rolul de bad boy în care emulul lui Max Stirner și Lev Șestov a intrat, cu toate riscurile – și din care n-a mai ieșit -, ca și radicalismul cu care și-a asumat crizele identității personale (pe fundalul celor colective) fac și în prezent din acest gânditor obsesional un tip în vogă pe multe meridiane. Un rol important în resuscitarea sa academică mondială recentă l-a avut, cred, Peter Sloterdijk, pe filiera nihilismului cinic”.
Profesorul metec
Odată încălzit fierul poveștii, să-l batem bine: „Numărul legendelor și anecdotelor pitorești despre Cioran, care au contribuit la succesul mitologiei sale, e prodigios. Marea lui artă a fost, probabil, aceea de a intra în pielea unui personaj negativ contradictoriu și versatil, un maestru al blasfemiei pe care nu te poți supăra oricâte orori ar spune/scrie. Doza de cabotinism, eleganță și umor l-a făcut de-a dreptul simpatic. Profetul metec de la mansarda din Quartier Latin a știut, de fapt, să investească într-o civilizație europeană consumată energia «barbarului» de la periferie”.
Echivalent (anti)filosofic pe linia Tarantino-Oliver Stone
Mai departe: „Ce poate fi mai excitant, pentru un public occidental dezabuzat, decât punerea apocaliptică în scenă a crizei Occidentului, printr-un echivalent (anti)filosofic al lui Quentin Tarantino și Oliver Stone? Inclusiv derivele fasciste din tinerețe (după ce începuse ca paneuropean pacifist…) pot fi înțelese prin nevoia disperată de a străluci, cu orice preț, pe firmamentul unei mari culturi. Ceea ce i-a și reușit, după catastrofa «schimbării la față a României», prin schimbarea pariziană la față a propriei identități”.
Citește articolul integral aici.
