Considerată o problemă de autoreglare care implică amânarea nenecesară și voluntară de a începe sau realiza sarcini importante și planificate, procrastinarea (indolența, apatia, trândăveala) poate fi „combătută” eficient cu sprijinul oamenilor (dragi, eventual) de lângă noi. Doar să avem curajul să mărturisim, să rupem cercul rușinii.
„Indiferent dacă ne place sau nu să recunoaștem, oamenii din viața noastră reprezintă o parte integrantă a procrastinării noastre. Poveștile despre ocaziile ratate, obiectivele neîndeplinite și experiențele pe care n-am mai apucat să le împărtășim sunt întrețesute cu poveștile celorlalți despre relațiile pe care le au cu noi. Însă adesea judecățile din poveștile lor nu sunt atât de dure pe cât ni le imaginăm. De fapt, cel mai adesea noi, și nu ei, avem cele mai negative perspective asupra propriei procrastinări. Noi suntem cei care ne judecăm drept nedemni, deficitari și ratați și, pentru că știm că procrastinarea înseamnă că am încălcat norme sociale, ne așteptăm ca și ceilalți să ne vadă la fel. Sentimentele de vinovăție și rușine pe care le resimțim când încălcăm anumite norme sociale pot continua să alimenteze procrastinarea și evitarea, ducând astfel la și mai multă vinovăție și rușine”, remarca psihologa Fuschia M. Sirois într-un studiu publicat anul trecut de Editura Trei – „Procrastinarea”.
Numai ușor nu e!
Dar cum ne putem elibera din acest cerc vicios al vinovăției și rușinii? „Ei bine, răspunsul simplu este să căutăm ajutor și înțelegere la semenii noștri. Putem aborda oamenii pe care procrastinarea noastră i-ar fi putut afecta și putem fi sinceri, asumându-ne responsabilitatea pentru acțiunile noastre. Putem fi deschiși în privința motivului pentru care am procrastinat. Le-am putea cere ajutorul celorlalți dacă motivul amânării nenecesare este că ne lipsește încrederea sau timpul ori că nu avem resursele necesare pentru a ne realiza sarcina”. Pare simplu, nu? „Da, dar nu e”, apreciază Fuschia M. Sirois.
Citește articolul integral aici.
