Astăzi, la „Dicționar cultural”, un termen popular printre români – „ciufut” -, dar și multe alte provocări lingvistice captivante. În plus, o readucere în actualitate a unei ctitorii uitate a Basarabilor de la sud de Dunăre.
În deschiderea „lecției” montate de distinsul etnolog Gheorghiță Ciocioi: „Ciufut este un cuvânt întâlnit adeseori în limbajul cotidian. Cu referire la o persoană avară, zgârcită, nesociabilă, cu toane (prost dispusă). Împrumutat din limba turcă (çıfıt/çıfut) nu doar de români, ci și de slavii sud-dunăreni – în perioada stăpânirii otomane. La origine, cuvânt persan – cuhūd/cihūd – ce traducea termenul evreu (yəhūd) în această limbă. Transformarea y în c (gi) este una tipică în limba persană.”
(Om) încăpățânat, fățarnic, zgârcit
Mai departe, pe firul explicațiilor: „Cea mai veche menționare a termenului dat într-o limbă turcică apare în textul: Dage giuhutlar ani tutular dage bageladilar (iar evreii l-au prins și l-au legat) [Codex Cumanicus, 1303], Meninski Thesaurus [1680] reținând formele: cühūd: vulgar: çufut – pro yehūdī. Judaeus. În timp, turca va renunța la numirea evreilor prin termenul persan în favoarea lui yahudi, acesta păstrând doar înțelesul de (om) încăpățânat, fățarnic, zgârcit și rău. Așa cum este cunoscut astăzi la noi și în Balcani – cu excepția limbii albaneze, care păstrează pentru evreu, din turca otomană, forma çifut (plural: çifutët; dialectal: çëfut, çfut).”
Citește articolul integral aici.
