„Crăișorul munților” – eroul românilor, antieroul ungurilor, modelul Europei La două sute de ani de la nașterea lui Avram Iancu (1824-1872) vă propunem, iată, o incursiune în trecutul frământat al Transilvaniei, al României, al lumii. Îndrumător ne va fi distinsul profesor Ioan-Aurel Pop.
– Jurnalul: Se împlinesc, iată, stimate domnule Ioan-Aurel Pop, două secole de la nașterea unui erou al românilor: Avram Iancu – moment aniversar evidențiat deja de Academia Română. N-ar strica, sunt convins, să-l semnalăm și aici, în Jurnal, cu speranța că vor lua cunoștință și mai mulți urmași de-ai „Crăișorului”. Pentru început, domnule profesor, care a fost contextul politic/social în care a trăit și a acționat Avram Iancu?
– Ioan-Aurel Pop: Revoluțiile de la 1848-1849 din Țările Române, cele care aveau să formeze nu peste mult timp România, au formulat programul de țară al românilor din secolul al XIX-lea, singurul astfel de program îndeplinit integral în perioada 1848-1918. Programul de țară însemna atunci chiar construcția statului național român. În rând cu polonezii, cehii, slovacii, croații, sârbii, bulgarii, ucrainenii, lituanienii, letonii, estonienii, germanii, italienii etc., care voiau să aibă statele lor naționale, se înscriau și românii. Astfel, dorința lor de stat național era legitimă și se plasa în marele șuvoi progresist al epocii.
Trei imperii trebuiau să se surpe
– Dorința era legitimă, dar cât de dificil de realizat!
– Pentru aceasta, trebuiau să cadă cel puțin trei imperii: Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Imperiul Rus. În cazul Țărilor Române, situația cea mai complicată o avea Transilvania, în care românii, reprezentând circa două treimi din populație, nu erau recunoscuți ca entitate alcătuitoare de stat și nu erau egali în fața legii cu „minoritățile majoritare” (nici prin limbă, nici prin confesiunile lor). Conducerea Transilvaniei era asigurată de elita celor trei minorități „istorice” – maghiarii, sașii, secuii – care doreau la 1848 progresul, libertatea, egalitatea, frăția, dar pentru etniile și confesiunile lor, nu pentru români și confesiunile lor. Avram Iancu și generația sa de conducători români au vrut binele tuturor popoarelor și egalitatea românilor cu aceste popoare libere, democratice. Cu alte cuvinte, înainte de participarea Transilvaniei la statul național, era nevoie de accederea românilor la un regim democratic – la nivelul democrației de atunci – și aceasta a încercat Avram Iancu, inițial alături de națiunile dominante și ulterior alături de Casa de Habsburg, cea care a promis respectarea drepturilor naționale românești.
Citește articolul integral aici.
