Născut pe 9 aprilie 1894 la București și abandonat în grija unei doici – n-avea să-și cunoască niciodată părinții -, Camil Petrescu a murit la 63 de ani (14 mai 1957 – din cauza unei afecțiuni cardiace), surd și nefericit, după o ultimă vizită a actriței iubite Leni Caler. Printre cele din urmă cuvinte: „Par délicatesse, j’ai perdu ma vie…”
Să-l cântăm cum se cuvine: „Camil Petrescu? Un mare scriitor modern și o personalitate accentuată, contradictorie și contrariantă, de o briliantă megalomanie. Fiu natural abandonat la naștere de mamă și care nu și-a cunoscut părinții, chinuit de numeroase complexe (surzenia căpătată în Primul Război Mondial, în luptele de la Mateiaș, e doar unul dintre ele) a fost un autenticist raționalist și idealist, al cărui modernism urban, excelent regizat, se combină, adeseori, cu un antimodernism la fel de incitant. Mitologia interbelică a intelectualului autohton îi datorează enorm. Nu cunosc prea mulți scriitori canonici de la noi, la acest nivel, care să aibă parte, pe ansamblu, de o exegeză atât de modestă (cu excepțiile de rigoare). Monografiile critice pe care le merită se lasă încă așteptate”, aprecia criticul literar Paul Cernat într-un „pomelnic” alcătuit în amintirea lui Camil.
Patul lui Procust, peste Marele Gatsby
Dar să-l desfășurăm: „Câtă nevoie ar fi de o ediție critică integrală a operei – în special – a publicisticii sale, spectaculoase și, în mare parte, neexplorate! După decenii de aiureli despre «proustianismul» și «gidismul» lui, o singură propunere de rediscutare adecvată a Patului lui Procust: cea din Postmodernismul românesc, unde Mircea Cărtărescu îl apropie (corect) de Marele Gatsby, ca romancier al epocii jazzului à la roumaine. Dar e doar un paragraf… Între noi fie vorba, Patul lui Procust e mai bun”. Imediat, în completare: „Am mai spus-o, nu strică s-o repet: foarte util ar fi un studiu despre «anxietatea influenței» lui I.L. Caragiale la Camil: de la dialogul filosofic din alcov din Ultima noapte… (replică la dialogul politic senil de alcov din Conul Leonida…) la satira socială din romane (Nae Gheorghidiu, Grigoriade, Lumînăraru, Bulgăran, Cibănoiu, Miți Mărculeanu, Emilia ș.c.) și la atâtea piese de teatru (Mitică Popescu ș.a., până la realist-socialista Caragiale în vremea lui). Bine, e și destul eminescianism acolo…”.
Citește articolul integral aici.
