Doaaaaaamneeee! Există oameni peste care timpul se ferește să treacă. Este ca și cum s-ar împiedica, acolo, la „Intrare” și n-ar mai reuși să facă niciunul din pașii care produc năucitoarele schimbări fizice și, de multe ori, comportamentale. Îi cunoști la un moment dat, în viață, după care trece o halcă bună de timp și-i vezi din nou și ești uluit că îi recunoști atât de ușor. Te trezești exclamând, fățiș sau în interiorul tău: „Doamne, nu s-au schimbat deloc!”. La fel de bine cum există oameni care își așază meticulos în spinare povara fiecărui an de parcă le-ar fi teamă să nu treacă pe lângă ei fără să lase vreo urmă. La întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului, îi priveam pe unii dintre foștii colegi de parcă erau niște arbori exotici, neștiind de unde să-i iau. Norocul meu au fost inspiratele ecusoane care le afișau numele în piept și care m-au ajutat să-i asociez imaginii luminoase a liceenilor de odinioară.
Din prima categorie face parte Andrei. Partoș. Simbolul Coștineștilor de odinioară. Al Radiovacanței unde mi-am făcut ucenicia în fața microfonului, studentă fiind. Nu pot spune că nu l-am mai văzut niciodată de atunci pe Andrei. Am avut câteva întâlniri sporadice, împrăștiate prin cele trei decenii care s-au strecurat între Atunci și Acum. De fiecare dată mi-am murmurat în barbă: „Doamne, e neschimbat!”. Ultima oară a fost vineri seara. M-a invitat la Radio România Actualități, la superemisiunea sa, „Psihologul muzical”. Ăsta e Andrei. Și psiholog – meseria lui de bază -, și… muzical. Căci Andrei mănâncă muzică pe pâine. E o bibliotecă ambulantă, cu povești despre oricine, cu detalii de care constați că habar n-aveai. Așa era încă de pe vremuri, când l-am cunoscut în cel mai liberal punct al teritoriului ceaușist, în acel studio micuț al Radiovacanței de pe plaja Costineștilor, unde o mână de oameni sfidau zăbrelele presei comuniste, difuzând muzică străină, făcând interviuri curajoase, glumind despre oricine și orice, îndemnând lumea la vacanțe care nicăieri nu aveau parfumul Libertății. În peisajul cu pricina, Andrei era „liderul” informal al postului. Naiba știe câți ani avea pe atunci și, prin urmare, naiba știe câți ani are astăzi, pentru că e genul acela de om care-și ține vârsta bine pitită în aerele oficiale și care se recomandă prin felul lui de a fi. Tineresc, neschimbat. În fața microfonului, Andrei se simte precum peștele în apă. E stăpân pe sine, pe cuvinte și pe emisiunea lui de miez de noapte. Știe ce are de spus, de făcut, știe cum să-și adune ascultătorii, să-i deturneze de la somn, să-i țină treji și interesați, să-i facă interactivi. Îl invidiez pentru cele peste șase sute de ediții. Credeam că eu și „Ceaiul de la ora 5” deținem recordul absolut (aproape 500 de întâlniri cu fanii). Dar cel mai mult îl invidiez pentru publicul său noctambul, universal și atât de atipic.Vineri, am fost „accesați” de români împrăștiați pe toate continentele, între care am descoperit destui „școliți” în Costineștii lui Andrei. Nu greșesc dacă spun așa, deși, la ora aceea, proprietatea privată era o himeră în România. Andrei cel fără de vârstă devenise însă un soi de „logo” al stațiunii, alături de ceasul rotitor, obelisc și faimoasa epavă. Sezonul începea, la Costinești, cu vocea lui Andrei Partoș răzbătând din difuzoarele Radiovacanței, iar vara își dădea ultima suflare tot prin vocea lui Andrei, care ne dădea, optimist, întâlnire anul viitor.
…Cum spuneam, Andrei nu s-a schimbat. E la fel de tonic și mucalit, la fel de organizat și meticulos în pregătirea întâlnirilor sale cu ascultătorii, la fel de documentat și „updatat”, la fel de afurisit, când e provocat, la fel de generos, când i se cere un favor muzical. Lumea de calitate trage la el. Mă refer la invitați (mă rog, eu mă încadrez în categoria „foști colegi”), dar și la cei care-i sorb cuvintele, în fiecare noapte de vineri. Publicul lui Andrei e special, asemenea lui. E un public „altfel” de ceea ce se întâmplă astăzi în jurul nostru. Sunt oameni care au crescut în normalitate și s-au încăpățânat să rămână acolo. Cu spiritul lui mereu tânăr, Andrei Partoș cel fără de vârstă ne ține ancorați într-un trecut spre care cu toții ne întoarcem sufletul, nostalgici.
Alte articole
