În 1874, fapta unui bărbat a îngrozit Statele Unite ale Americii, iar povestea sa continuă să îi cutremure şi astăzi pe cei care o descoperă.
Alfred Packer, un vânător de comori din Vestul Sălbatic, şi-a mâncat cei cinci camarazi cu care plecase în căutarea aurului din Munţii Stâncoşi, după ce i-a asasinat cu sânge rece. Vreme de 60 de zile, bărbatul a trăit cu carne de om.
Pe 9 februarie 1874, şase bărbaţi au părăsit o tabără din apropierea oraşului Montrose, din Colorado, Statele Unite, şi au plecat în căutarea norocului în Munţii Stâncoşi. S-au „înarmat” cu provizii şi s-au îndreptat spre orăşelul Gunnison în căutare de aur. Doar unul din cei şase bărbaţi s-a întors în viaţă. În luna aprilie, Alfred Packer, un veteran de război civil, unul din cei şase căutători de comori, a intrat în agenţia indiană Los Pinos şi a făcut o dezvăluire cutremurătoare .
Din cauză că mureau de foame, el şi cei care îl însoţeau în căutarea după aur au început să se mănânce unul pe celălalt. În ciuda faptului că s-a declarat dezgustat că a fost nevoit să recurgă la canibalism, Packer a recunoscut zâmbind: „Pieptul de om este cea mai dulce carne pe care am gustat-o vreodată”, scrie publicaţia „The Independent”.
Iniţial, bărbatul a susţinut că a fost lăsat în urmă de companionii săi şi că a supravieţuit mâncând rădăcini, dar cei de la agenţie au devenit suspicioşi când au văzut câţi bani avea acesta asupra sa şi cât de bine hrănit era pentru o persoană care, potrivit declaraţiilor, fusese înfometată. În luna mai, bărbatul a recunoscut oficial că şi-a mâncat însoţitorii, dar a negat că i-ar fi ucis pe toţi. Bătrânul Swan a murit primul, la vreo zece zile după ce am părăsit tabăra, iar noi, ceilalţi cinci, l-am mâncat.
După alte patru sau cinci zile, a murit Humphreys şi a fost şi el mâncat. Avea 133 de dolari în portofel, pe care i-am luat eu. La puţin timp după, în timp ce căram lemne, Miller a fost şi el ucis de ceilalţi doi companioni, care mi-au mărturisit accidental. L-am mâncat cu toţii. După, Bell l-a împuşcat pe Noon cu arma bătrânului Swan, iar eu l-am ucis pe Bell, împuşcându-l. Am acoperit rămăşiţele şi am luat o bucată mare de carne cu mine, a mărturisit Packer, care a fost arestat şi încarcerat la închisoarea Saguache până la proces.
Pe 8 august în acelaşi an, trupurile camarazilor lui Alfred Packer au fost descoperite de reporterul John A Randolf, de la publicaţia „Harper’s Weekly”, iar examinarea cadavrelor a arătat că bărbaţii nu au murit pe parcursul mai multor săptămâni, cum susţinea acuzatul. Totuşi, înainte ca autorităţile să apuce să ia măsuri, Packer a mituit gardianul închisorii şi a evadat. A fost găsit abia pe 11 martie 1883 sub numele John Schwartze, în Cheyenne, Wyoming. A dat încă o declaraţie poliţiştilor, de data aceasta cu câteva detalii schimbate, negând din nou crima.
A povestit cum el şi partenerii săi de călătorie au rămas fără mâncare după ce au fost surprinşi de o furtună. Packer susţinea că ceilalţi bărbaţi plângeau şi l-au silit să plece pe munte în căutarea mâncării, dar s-a întors cu mâna goală.
L-am găsit pe Bell înnebunit, rotind o bucată de carne deasupra focului. Carnea o tăiase din piciorul lui Miller, care zăcea cu capul zdrobit în apropiere. Ceilalţi trei zăceau şi ei în apropierea focului, tăiaţi pe frunţi. Bell m-a văzut şi m-a atacat cu o bardă, iar eu l-am împuşcat în burtă, ca să mă apar. El a căzut cu faţa în jos, cu barda lângă el. Am luat-o şi l-am lovit în cap, a povestit acesta. Packer susţinea că a construit o mică tabără din lemnul pe care l-a găsit în pădure, pentru a se apăra de frig.
„M-am întors la foc, am acoperit cadavrele, apoi m-am dus spre tabără cu bucata de carne pe care o frigea Bell, care rămăsese pe jos. Am făcut alt foc lângă tabără, am gătit carnea şi am mâncat-o. Am încercat să supravieţuiesc altfel, dar nu am putut, aşa că am supravieţuit cu carnea lor vreme de aproape 60 de zile”, a mai spus el.
În aprilie 1883, Alfred Packer a fost găsit vinovat de omor şi acte de canibalism şi a fost condamnat la moarte prin spânzurare. Cu toate acestea, a reuşit cumva să scape de spânzurătoare şi a obţinut un al doilea proces în august 1886. A primit o pedeapsă de 40 de ani. În august 1896, Packer a scris redacţiei Denver Rocky Mountain News, unde şi-a spus din nou povestea.
Acesta susţinea: „Sunt o victimă a circumstanţelor. Nicio fiinţă vie nu poate spune că mi-am ucis companionii cu sânge rece şi intenţii necurate. Nu am sufletul atât de negru pe cât mi l-au pictat”.
În ianuarie 1901, Alfred Packer a fost eliberat condiţionat de guvernatorul Charles S Thoms.
