Artistul Peter Jacobi a realizat, în centrul Capitalei, la intersecţia străzilor Brezoianu, Anghel Saligny, Mihai Vodă şi Lipscani, un monument în memoria celor dispăruţi ca urmare a deportărilor în Transnistria, dar şi a celor care au luat drumul lagărelor de concentrare naziste. Sculptorul sas, născut în 1935 la Ploieşti şi emigrat în Germania în 1970, vede în ansamblul artistic un simbol al trecerii timpului, al efemerităţii vieţii, dar şi al durerii şi al aducerii aminte. Eternul, în viziunea artistului, este întrupat într-o coloană a „perisabilităţii”, a infinitului brâncuşian, un obelisc ce marchează trecerea în neant a sufletelor milioanelor de oameni nevinovaţi ucişi în lagărele morţii.
Domnule Jacobi, cum a luat naştere acest proiect?
Eu, ca sculptor, am primit nişte date, am primit un teren şi am fost pus în situaţia să creez un ansamblu pentru a reda această dramă pe care o reprezintă Holocaustul. Statul român a lansat, prin Ministerul Culturii, un concurs în 2006, punând la dispoziţie acest teren, care a fost dat ca liber de Primăria Capitalei pentru Memorialul Holocaustului. După aceea, când am pornit la eliberarea diverselor aprobări, lucrurile s-au mai complicat niţel. Acest lucru a dus la o întârziere de aproximativ şase luni a proiectului. Birocraţia românească este extrem de greoaie, cu toate că legea spune că după 30 de zile trebuia să avem un răspuns scris la o anumită cerere, lucru care nu s-a prea întâmplat. Pe de altă parte, Ministerul Culturii ne-a acordat sprijin total pe vremea aceea.
Au fost voci care s-au opus proiectului?
A fost o treabă cu Partidul Verzilor, au fost foarte agresivi la un moment dat, chiar au ameninţat că se vor înlănţui în jurul copacilor, care nu erau nici prea frumoşi şi nici toaletaţi. Pe de altă parte, nici parcul nu era prea îngrijit. Atunci, în sfârşit, după multe discuţii, dl primar Sorin Oprescu a găsit soluţia ca eu să plantez 125 de pomi în Parcul Izvor, deci, în medie, cam cinci copaci la unul tăiat. Plus că eu am conceput, în jurul memorialului, o margine foarte frumoasă, plantată cu iederă, de cel puţin 300 de metri pătraţi. Am să plantez, de asemenea, câţiva stejari nobili, sub formă de lumânare, în spate, către Ministerul de Interne, care vor da un caracter meditativ. Încă nu am apucat să o fac deoarece sunt greu de obţinut în România, trebuie să-i aduc din Italia sau din Germania.
Care au fost caracteristicile artistice, dar şi tehnice, de care aţi ţinut seamă la crearea acestui memorial?
Proiectul meu a ţinut cont din plecare de memoria victimelor, dar şi de poziţia în care se află azi poporul român, care este pus în situaţia, după atâţia ani de zile, să recunoască nişte fapte istorice într-un mod demn. Din punct de vedere artistic, am căutat un echilibru, o demnitate a acestui monument care nu arată oameni schingiuiţi, care nu arată distorsiuni figurative. Nu pot să folosesc decât limbajul sculpturii contemporane. Am respectat drama evreilor şi a romilor, dar am avut în vedere şi poziţia delicată a românilor care, de altfel, au făcut acest monument, pentru că ei au plătit integral costurile necesare.
V-aţi inspirat din realitatea faptelor abominabile petrecute în lagărele de exterminare? Încăperea simbolizează o cameră de gazare?
Nu m-am gândit la asta, mai ales că pe teritoriul României nu au fost camere de gazare, nu au fost asemenea lucruri. Aici, dramele s-au petrecut mai prozaic, ca să spun aşa, în sensul că foarte mulţi oameni au murit, în timp ce au fost transportaţi în vagoanele de marfă, din cauza lipsei de apă, de mâncare, fiind privaţi de cele mai elementare condiţii de subzistenţă. Sau au fost duşi în Transnistria, fiind cazaţi în locuri insalubre ori nu au fost cazaţi deloc, au murit de foame şi de tot felul de boli. Nu m-am gândit la camerele de gazare, deci acesta este mai degrabă un spaţiu sacral. Este un loc foarte luminos, are un tavan spart prin care bate lumina înăuntru şi care creează o haşură foarte frumoasă. Avem un spectacol vizual extrem de interesant.
Lecţia lui Brâncuşi
„Ideea de rugină care va ataca materialul, care îl va degrada sugerează această inevitabilă perisabilitate şi vremelnicie a lucrurilor şi a fiinţei pe pământ. Sunt folosite multe sute de metri pătraţi de corten, care este un material adus în premieră în România. Este o invenţie suedeză, un fier care conţine mangan, nichel, crom, şi alte materiale nobile, şi face o rugină protectoare, care nu pătrunde prin material, plăcile fiind groase de cinci milimetri. Coloana, care este turnată din fontă foarte groasă, marchează acest loc şi, după lecţia lui Brâncuşi, se duce în sus, acolo unde sunt sufletele celor care au pierit.”
„Ca şi Hitler, Ceauşescu a avut această viziune, care este cam fascistoidă, o singură naţiune pură, ariană. Aşa ar fi vrut el, să facă o singură naţiune românească pură. E un lucru absurd. Rădăcinile poporului român sunt multiple şi asta îi creează această inteligenţă, şi simpatie, şi brilianţă pe care le are. Spre exemplu, eu sunt sas şi fac acest memorial, iar Herta Muller, care este şvăboaică, a primit Premiul Nobel. Păstrând desigur proporţiile, a fost o coincidenţă nemaipomenită.” Peter Jacobi
