Anca Dumitra a știut de la 5 ani că vrea să fie actriță, iar universul a complotat ca visul ei să se concretizeze. A părăsit orașul natal, Craiova, în favoarea Capitalei, unde i-au lipsit părinții, dar și iubitul de la acea vreme. Efortul ei nu a fost în zadar, actrița având acum o carieră de succes: lucrează deopotrivă la Teatrul de Comedie și este vedetă în serialul „Las Fierbinți”.
Cum a fost copilăria la Craiova și când ai ajuns prima dată la teatru?
Anca Dumitra: A fost una foarte frumoasă. Craiova este orașul natal, dar verile mergeam la bunici în Dolj și în Olt. Până la 18 ani am trăit în Craiova și, odată cu intrarea la UNATC, m-am mutat în București. Aveam 19 ani. Prima dată la teatru, ca simplu spectator, cred că am fost în gimnaziu. Eu, de mică, de la 5-6 ani, spuneam că o să fiu actriță. Mă uitam la „Dallas”, urmăream povestea, mama explicându-mi că de fapt ei sunt niște actori, care au alte vieți decât cele pe care le vedem noi. Nu știu ce am înțeles la 5 ani și ce răbdare a avut mama să-mi citească, să-mi explice, treaba e că mi-a intrat treaba asta în cap cu actoria și am ținut-o așa până în ziua de azi. Vreau să fiu actriță în continuare.
În clasa a XII-a , ai mei, fiind în Craiova, neștiind ce înseamnă București, auzind o grămadă de teorii firești de altfel și că ar fi foarte mulți pe loc, mi-au spus: “Trebuie să dai și la alte facultăți să fim siguri că intri. Noi nu avem cu ce să te ajutăm, noi nu suntem actori”. Și atunci au vorbit cu cineva să mă testeze. Li s-a spus clar că asta cu testatul se dovedește în timp, nu e o chestie că te vezi cu cineva și spui: Da, ai talent sau nu ai talent. Mi-au depus părinții dosarul la Drept și la Limbi Străine, dar oricum eu aveam chestia asta cu Teatrul și, Slavă Domnului, s-a împlinit.
Cum a fost adaptarea în Capitală? Vorbeai oltenește…
Și acum vorbesc oltenește, folosesc perfectul simplu care mi se pare, pe alocuri, comic. Cum îți dai seama că mă simt bine și sunt relaxată în prezența cuiva? Când vorbesc cu perfectul simplu, dar pentru că vorbesc constant cu mama, cu tata, nu am nici o problemă. La teatru sau la film nu folosesc perfectul simplu, respect întocmai scenariul.
M-am acomodat bine, dar în timp. Nu a fost o trecere imediată reușită, în schimb a fost o tranziție firească, îndelungată: dorul de părinți, dorul de iubit de la vremea respectivă că, vorba aceea, perioada liceului se terminase, prima iubire. Din punctul ăsta de vedere, a fost dramatic.
Și faptul că stăteai în chirie, nu te mai aștepta mâncarea caldă acasă…
Dar mie mi se pare necesară treaba asta și acum. Trecând prin ea, înțeleg întocmai ce înseamnă să responsabilizezi în așa fel copilul. Nu știu cum o să fie când o să fiu eu mămică, dar mi-aș dori să pot să fac cu ai mei copii ce au făcut ai mei cu mine, să îmi dea totuși libertatea de a alege, susținerea lor, grija.
Cum ai gestionat celebritatea pe care ai obținut-o odată cu „Las Fierbinți”?
Ce mă bucură foarte tare și de ce sunt foarte fericită este că întregul produs „Las Fierbinți” a creat niște personaje dragi.
Dragul ăsta al telespectatorilor se răsfrânge și asupra actorilor și când te văd sunt extrem de binevoitori să te cunoască, să facă fotografii, foarte rar a fost cineva care să se fi adresat urât. Mulți sunt extraordinar de drăguți și chiar e o plăcere, mă bucură cum s-o numi ea – celebritate, necelebritate – pentru că face parte din ceea ce creez și fac în mod permanent.
„Gianinuța, uite-o pe Gianinuța”! De la băieți la șmecherași care se dau cumva așa, la doamne în piață care zic: „Gianinuța, dar tu gătești?” Mai gătesc și eu o supă din când în când. Se adresează cu bucurie. Sunt și oameni discreți și doar întorc capul fără să te deranjeze. Nu e ceva să nu poți ieși pe stradă. Ies foarte bine pe stradă.
