Mă sui pe pereţi văzând cum tabloidele le învaţă pe preafrumoasele zilelor noastre cum să iasă învingătoare în lupta pentru cucerirea bărbatului iubit. Citez din câteva reviste, răsfirate pe tarabe: „Cum să te îmbraci ca să-l dai gata”, „Dimensiunile optime pentru a cuceri bărbatul ideal”, „10 poziţii sexuale pentru a-ţi impresiona partenerul”, „Ce parfum să alegi ca să-l cucereşti?”, „Ce să-i şopteşti iubitului tău în pat pentru a-l da gata?”, „Cum să te îmbraci la prima întâlnire?”, „Secretele unei nopţi de amor de neuitat” şi exemplele ar putea continua la nesfârşit. Parcurg, năucă, articolele cu pricina şi, fără să vreau, mă trezesc verificând, mental, dacă mă încadrez în tiparele impuse de pseudo-specialiştii în ale amorului nebun. La multe din capitole constat că sunt repetentă, de aceea mă grăbesc să abandonez experimentul.
Sunt nevoită să recunosc că fiul meu are perfectă dreptate când mă declară „demodată”. Deşi nu ascund nicio crinolină în şifonier şi nicio prejudecată în minte, eu încă mai cred că nu toţi bărbaţii planetei sunt croiţi după acelaşi calapod. Eu încă mai cred că nu toţi vin la prima întâlnire cu ruleta în buzunar, pentru a-mi măsura dimensiunile, sau cu revistele de modă sub braţ, pentru a-mi confrunta veşmintele cu cele proaspăt lansate la Milano. Eu încă mai cred în bărbaţii pe care-i pot cuceri nu cu aroma celui mai costisitor parfum, ci cu cea de sarmale gătite „ca la mama acasă”. În bărbaţii lângă care nu trebuie să gâfâi ştiinţific pentru a le demonstra că mi-e bine cu ei, ci doar să le şoptesc, la ureche, cât de mult îi iubesc.
Şi chiar dacă aparenţele mă tulbură, eu încă mai cred în bărbaţii care nu mă suie pe cântar înainte de a mă alege, în cei care nu observă micile imperfecţiuni pe care mi le-a lăsat, în treacăt, Mama Natură. Cred, cu tărie, în bărbaţii care mă dezbracă, grăbiţi, dar nu pentru a ajunge la trupul meu, ci, mai întâi, la sufletul meu. În bărbaţii care privesc în oglindă doar pentru a mă vedea pe mine lângă umărul lor. În bărbaţii pe care-i dor tristeţile mele şi pe care-i pun în mişcare dorinţele mele.
Poate părea un paradox, dar întotdeauna când m-am îndrăgostit, mi-am dorit să fiu urâtă. Şi asta pentru a fi sigură că nimic din ceea ce e trecător în mine nu-l va atrage pe acel bărbat şi că dragostea lui va fi motivată doar de ceea ce va găsi înlăuntrul meu.
marina@ziarulring.ro.
